agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3021 .



În căutarea florilor purpurii
personale [ Gânduri ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Chris ]

2003-08-04  |     | 



În căutarea florilor purpurii

Iubirea s-a ridicat sprijinindu-se pe umărul meu, batrână. Ne cunoșteam de copii. Am alergat împreună peste câmpiile albastre ale viselor, căutând florile purpurii ale înțelegerii… am adormit împreună pe linia orizontului, departe, jumătate în cer jumătare pe pământ. Când i-au crescut aripile am înmărmurit - îmi părea hidoasă, o dureau, i-am sărutat rădacinile însângerii ale aripilor, gustând fără să vreau sângele ei amărui.
A trecut un timp fără să ne privim, plângeam pe atunci fără să știm de ce. În fiecare dimineață culegeam cristalele sărate de la rădăcina ochilor și le semănam în câmpiile albastre ale viselor - copii ce eram: florile purpurii n-au răsărit niciodată.
Mai târziu, într-o primăvară, alergam spre soarele rece, cu ochii închiși, gustând teama de a ne prăbuși în brațele ierburilor fragede, la marginea câmpiilor albastre, când… Am simțit-o smulgându-mi-se din mână, își deschise aripile, pe care ne obișnuisem să nu le mai vedem de o vreme și… s-a oprit în primul copac, între mine și soare, așa la o aruncătură de băț, unde câmpia se rupea neînțeles într-o pădurice rară de mesteceni tineri. Când am ajuns eu, plângea rănită, își acoperea fața cu aripile și întorcea mereu privirea în cealaltă parte, spre nicăieri. Nu știam cum să o liniștesc, cum să o îmbrățișez - aripile erau prea lungi și… inegale. M-a văzut cercetând-o, la un pas de ea și a isbucnit mai tare în plâns. Degeaba i-am spus, Uite, și eu am ochiul stâng mai mare ca dreptul, o ureche e mai jos decât ceealaltă, ochelarii îmi stau într-o parte… S-a oprit o clipă, zâmbindu-mi printre lacrimi și iar suspine, iar priviri întoarse spre nicăieri. La o așa pornire feminină nu i-am putut răspunde decât cu un cuvânt bărbătesc: Vrei să ma ții în brațe? Da… mi-a răspuns. Își schimbase vocea, așa dintr-o dată, nu mai eram copii, nu mai priveam câmpiile, doar cerul. Câțiva nori pufoși alergau după soare, vântul ne ștergea lacrimile, dincolo de iluzia noastră stelele așteptau să se nască.
Prima dată am piredut-o pe culoarele cenuși ale facultății. Zbura, așa, într-o parte cu aripile ei inegale zgâriind zidurile. Cobora pe aleea cu trepte și o găseam în sala de mese la „împinge tava” - prozaic nu? Atunci nu ne-am vorbit cinci ani. Îi scriam versuri pe care nu i le arătam niciodată, da, despre iubire, despre îngeri - la cursurile de filosofie chiuleam - am rămas mereu un „primitiv” care gândește ce simte și nu invers.
S-a întors la mine într-o toamnă, cu același obicei vechi de a-mi aduce în casă un braț de frunze veștede. Îmi părea mereu ca mă privește curios, Da, să stii, tu chiar ai un ochi mai mare decât celălalt. Scriam ca și acum mult fără să spun nimic - îmi era de ajuns să ne plimbăm împreună.
Îmtr-o zi cineva s-a apropiat și a răpit-o chiar din brațele mele. Gata, mi-a spus, de acum este iubirea noastră! În special a mea! Închide ochii! Acum, sărută-mă… N-am numărat zilele, nici anii - știu doar că era fericită, zbura în cercuri largi, își pudra obrajii cu violet și umbla toată ziua desculță. Lacrimile - pentru că plângeam uneori - erau calde și dulci. Aripile n-o mai dureau, nu-mi mai păreau chiar atât de inegale și miroseau puternic a flori. Când a plecat, într-o seară târziu, nici n-am mai putut plânge. Îmi luase și lacrimile cu ea, și sufletul, și tinerețea și… Și nu s-a mai întors.
Nu e atât de rău să trăiești fără lacrimi, te poți obișnui și cu asta… am spus eu… după ce mi-a adus-o cineva anul trecut sau acum doi ani, nu mai știu, Asta e iubirea ta? M-a întrebat. N-o recunoșteam, i-am cercetat aripile, mda, una mai mare decât cealaltă, rădăcinile lor încă sângerau. Multumesc, i-am răspuns. M-am așezat jos pe asfalt (între timp câmpiile albastre au devenit rezervație naturală, în jurul lor era construit un gard înalt) înăuntru pe singura alee îngustă între răsarit și apus, aproape de jumătate… iar împreună. Am stat așa față în față cu frunțile lipite una de ceealaltă și ochii închiși, ca în jocurile noastre de copii, când alergam împreună, gustând teama de a ne prăbuși în brațele ierburilor fragede (peste tăblițele de acum cu nu călcați iarba nu rupeți florile ) fără să ne întrebăm o clipa de ce. Până ieri, când…
Iubirea s-a ridicat sprijinindu-se pe umărul meu, batrână…
Ai să o recunoști acum, nu-i așa?



Cristian Fara

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!