m-agăț de trunchiul certitudinilor ițindu-se pe după fiecare clipă, e lumina aceea chemătoare, Dumnezeule, fiecare unghie se rupe în zgomot frânt de frunze – sămânță pentru primăverile ce vor să vie. tac. nu pot vorbi, respir greu, e greul mersului, în urma se-ntind dâre prelungi de mine, umbrele gândurilor trecute. dar cine mai privește înapoi?
(luna intâi a lui noiembrie – întâiul mers in genunchi )



el: hai frunză galbenă, mă-ngrop în cântecul acesta azi, acum. m-acopăr și mă nasc verde crud în privirea ta. plângi, iubite? nu plâng. e ploaia care-și tace căderea. atât.
(luna a doua a lui noiembrie – căderea verdelui)




tăcute pânze de paianjen – crengile uscate, iar frunzele
– palide victime căzute în propria lor capcană. lasă-mă să mă preling, cerule, ruga mea ascult-o, lasă-ma să evadez a ploaie. ma dor tăcerile azi și doare albastrul tău, văzut printre gratiile acestea ca o nadă a viselor
(luna a treia a lui noiembrie – nada viselor)




recunosc obrazul tău. riduri verzi la colțul ochilor, privirea ta trecută prin miere, lacrimile tale culese frunză pe frunză. îmi strecor degetele prin gândurile tale și apoi mă cobor pe tăceri. simți cât te iubește toamna asta? chipul tău îl întipărește în fiecare palmă de pământ, multiplicându-te.
(luna a patra a lui noiembrie – dezmierdarea obrazului)




trupurile subțiri ale patimilor, biciuind amurguri cenușii de ani, de treceri, de retrăiri. sângele ni se prelinge ușor pe fiecare apus, vezi? mă ții de mână și nu mă mai tem: purtăm amândoi semnele. te doare? nu. sunt cu tine.
(luna a cincea a lui noiembrie – semnele patimilor)




brazdele tale pe trupul meu – vorbe, șiruri nesfârșite de vorbe – întoarce-mă pământ, rodește-mă, agricultorule de vise ce-mi ești. iei în palme un bulgăr de mine și-l sfărâmi. curg vise printre degete: țărână din țărână.
(luna a șasea a lui noiembrie – țărâna viselor)




respirație largă, șuierătoare. visul ne transformă pe toți în icari, dar cine ne poate opri... țâncul pământului are aripi și crengile-s toate pene. doar patru gene se înnoadă la coada ochiului și ustură:palmele noastre căutându-și trupul-pământ.
(luna a șaptea a lui noiembrie – zborul pământului)






umbre rătăcind, amețite de un soare anemic. doar amprente ale existențelor pe un tărâm arid de vise. și drumul și praful și drumul și pasii.
toate-s semne pierdute undeva, intersecție solară drumului unic
(luna a opta a lui noiembrie – sens unic)




culcuș de șoapte arse, dor brumat la capăt de buze: sărutul tău. mă ghemuiesc, plăpândă, sub brațul tău și adorm. când și când mă trezesc, preț de o zbatere de inimă.
atunci știu că sunt copil și că e vis. somn în scorbura inimii tale.
(luna a noua a lui noiembrie – somnul Lizucăi)




ce râset, Doamne, ce bucurie! copiii noștri. puzderie de viață – puls nebun: trăiesc. și ce iubire fecundă, ce-mpreunare zăpăcită ne lasă pe amândoi zdrobiți cu tâmpla de ceruri, cu-n zâmbet înțepenit în veșnicie. n-am trecut fără urme prin toamne. și-s fericită.
(luna a zecea a lui noiembrie – urmele noastre)




m-am aplecat, timidă, să te culeg. eram verde, tu roșu. între noi, doar spinii: degetele mele strecurându-se prin hățișul realităților. am sângerat ploi și tu ai înmugurit, aveam setea ta pe buze - mă sorbeai. ce amestec sublim de gust, nectarul iubirii. noi? două cioburi ale aceluiași pahar: eu roșu, tu verde
(luna a unsprezecea a lui noiembrie – cioburi de dragoste)




acum e liniște. netezesc zbateri și mângâi pământul cu trupul, sărut cu moliciunea ierbii tălpile tale: pleci, revii. la fiecare pas, număr cicatricile : eu, tu, eu, tu, iar eu, iar tu. vezi copacii? hai sa mai tomnim un noiembrie
(noiembrie – tomnirea trecerilor)


Multumesc cu inima Alinei si lui Radu pentru ca au avut rabdare si pentru ca m-au ajutat in editarea acestui text.