se pierduse în tăcere ziua

stând ascunsă
în cimitirul albastru
și fanfaron de cărți
uitasem cu totul
de lumina ei

îmi era (ca de obicei) frică
de oameni cu ochi străini și flămânzi:
poate, cine știe,
se va fi găsind
printre ei
vreunul
capabil să descifreze
în privirea-mi întoarsă
universul întreg
al singurătății