Trezirea pe vreascuri


Gândurile toate se fac temperatură
și nu mai vrei decât să te deschizi spre veșnicia viitoare. femeie, acum tu ai cea mai mare valoare
din toată existența ta! ești însăși lumea…


Dumnezeu s-a ascuns de supărare,
poate chiar de rușine, că este mai mic decât noi,
atunci când nu-i ținem porunca să facem totul în numele Lui.
speriat,
a încăput într-o ureche de vrabie prigonită de tunet,
dar I-au rămas închinăciunile afară și ele ating
toate răzoarele de flori, printre care te duc.


ochii tăi nu mai sunt interesați de nimic,
simțurile îți refuză spațiul pe care-l locuiești,
consumând, acum, o altă locuire, finită,
care nu-i deloc de neglijat.
plăcerea sângelui ascuns luminii
n-a ieșit niciodată din om. și poate că omului
de asta nu-i place la vedere sângele…


noi toți îi tot dăm înainte…,
lungind pe-o singură direcție lumea.
noroc că direcția e udă, altfel s-ar fi putut aprinde încet
de la atâta frecare și ar fi fumegat, întâmpinând focul.


acolo unde ție, femeie, îți este pusă tentația,
iar mie îmi este lăsată plinirea poruncii
să înmulțesc descumpănita lume,
tu te învelești,
întocmai cum înveliră istoria și înțelepții
mormintele de zei…


tu te învelești pentru ca eu să fac, continuu,
dovada că știu să dezvelesc acel spațiu de toate ale tale, de reguli și de așteptări. aceasta e măsura vredniciei
și confirmarea așteptării…
dacă nu știi, îți spun eu că în toate aceste momente
ai să îmi porți doar mie gândurile.


nu-ți folosesc la nimic, n-ai ce să înțelegi,
porunca e precisă  numai înainte!
iar pentru că înainte este limitat de mijloace
și de condiție, există înapoi…
înapoi este baza unui înainte de nenumărate ori.
apoi, dacă simți că este de cuviință,
mai poți să mai dai, și ca bețivii, în gardurile zeilor.
nu are a face, verificarea a tot ce este lateral
nu este decât un alint, misiunea fiind deja îndeplinită…


tu, fata tatii, prinde-mă întâi cu tine
și mai apoi cu mâinile,
ca să te dăruiești unui risc intim, de neînstrăinat,
iar eu să fiu de acord…