Era odată-un moș bătrân, bătrân, dar tare încă,
Tocit, dar neclintit și dârz ca ne-nfricata stâncă...
Păr nins de ani, dar viguros și des... ca o pădure
În care n-a pătruns flămândă, ucigașa secure...

Bogată cum sunt munții falnici, o barbă mare, albă,
Împodobea vânjosu-i piept ca o frumoasă salbă.
Și ce obraji... Mândre câmpii precum e sfânta glie.
Brăzdați adânc... plugul de ani n-a stat din vrednicie.

Din ochii de izvoare limpezi, lacrimă stă să-i cadă,
Câte-a-ndurat, prin ce-a trecut, în vremuri de corvoadă.
Pârjoliri, războaie, viituri... și inima lui plânge.
Prea mulți feciori de-ai lui sub glie... glie scăldată-n sânge.

Și cum ședea, privind cu gândul, un viitor plăpând,
Nepoții vin și-i sar în brațe, genunchii-ncălecând.
Micuți, dar sunt isteți godanii și năzdrăvani la minți,
Ei vor fi lesne regi, stăpâni, boieri sau președinți....

- Eu am fost primul! Pe bunic îl vreau pe tot al meu!
- Și eu! Așa că-l împărțim, ce ai tu, vreau și eu...
Și bunul i-a cuprins patern. – O, bată-vă norocul!
Dar dacă mor din joaca voastră, veți cârpi voi cojocul?

- O, bunule, dar nu mutăm nimic la împărțeală,
Vom fi stăpâni ori facem altă micuță rânduială...
Zis și făcut... grăbiți, nepoții parcelau avântați,
Iar moșu-n gândul lui zicea: „Tii, parcă n-ați fi frați!”

- Obrazul ăsta e al meu!!! Þăruș din degețel,
A conturat, apoi stăpân s-a pus un nepoțel.
- Obrazul meu e mai frumos, mai pârguit de soare!
Se cătrănește celălalt. – Sâc! Este și mai mare!

- Pădurea asta e a mea, poți să-l întreb pe tata!
Și-a-nfipt mânuțele-amândouă în păr la moș, nepoata.
Bunicul mai scrâșnea din dinți, dar suporta tăcut,
Știind că prichindeii-n joacă, aveau să-l facă slut.

I-au băgat degetele-n ochi, l-au tras de păr, de gene,
Au zgâriat fruntea pe mijloc, au împărțit sprâncene.
Urechile, mustața, barba... bunu răbda în silă.
Nu-și mai recunoștea nepoții și îi privea cu milă.

Un nepoțel l-a prins de nas, țipând înebunit:
- Castelul ăsta e al meu!! Bătrânul a-nlemnit...
„Mă doare” a vrut să spună, însă i-a amorțit și glasul.
S-a prăbușit zicând în gând: „poate-mi vor rupe nasul.

Ia să mă culc nițel... atât cât ei sfârși-vor jocul,
Și supărat de m-oi trezi... voi cârpi eu cojocul.
Și ține-mi, Doamne, frâul urii și inima întreagă,
De-or îndrăzni, mormânt le-oi face lâng-o Biserică Neagră”.