tăcerea involtă m-a îngenuncheat mă rog
să mă străpungă zenitul ca pe un fruct zemos
sufletul îmi gravitează între rodie și os între indiferent urât și frumos
și nu simte firul de pălămidă sugrumându-i plecările
îngropate într-o bătătură de înger îndrăgostit
păscând oile altora

de ce-a murit gheorghidiu?

o posibilitate ar fi aceea că nu știa că tocmai aceasta este menirea
strugurilor alchimia frunzelor întârzie veștejirea culorilor fără de care
ne-am umili în transparența micimilor noastre cotidiene
imaginați-vă un om vârâdu-și capul în suflet și pigulindu-și cu dinții
sentimentele cum se curăță un câine de purici cu furie cu pasiune cu agasare și totuși atât de placid ca și cum lucrul acesta nu ar însemna
nimic pentru nimeni altcineva

cum ar putea fi un sentiment o rană?

poezia nu explică totul dar te poate cuprinde fără prejudecăți așa cum ești
poate cucernic poate aventurier trist ca un rus sau dimpotrivă automatizat ca un cyborg occidental câți nu purtăm în suflet o colivie în care am închis
un papagal multicolor care se repetă la infinit: mar copo lomar copolo…
și numai fețele dezumanizate ale vreunei spelunci îl face să amuțească
urând ideea de a muri prostește înjunghiat de un cretinoid
ce nu își va înțelege niciodată măreția

de ce mă simt violat când aud clopotul?

mi-am luat în chirie prejudecățile dar le-am ascuns cheia de la mansardă
acolo este locul unde limita întâlnește cerul în mansardă mă simt
ca într-un alcov unde mi-ar fi scârbă să știu că altcineva imprimă lenjeriilor umorile depravării excesul vine din neîmplinire și singura fericire e pasiunea de a lua totul de la capăt puțin devine
din ce în ce mai mult din cauza degradării din cauza devenirii în inutil

cunoașteți un catâr mai mare decât ficatul?

îmi plimb palmele peste ochii obosiți de întuneric pielea are consistență
de perdea pleoapele scot un zgomot insuportabil de jaluzele metalice și gura îmi miroase a cafea amestecată cu vin totul miroase a vin părul pe mâini hârtia pixul lemnul scaunului teii din fața ferestrei pământul care nu mai poate sorbi apa ploilor interminabile băncile din parc ai zice că sunt balansoare pe care norii se joacă de-a copiii

dacă trag de vena asta oare mă deșir?

mă târâi printre versuri ca o anaconda mutantă ai zice că încă diger lumea înghesuită în stomac zadarnic scriu pământul cu suferința trupului iarba abia păstrează simbolurile împreunându-și literele verzi fără regrete –
iarbă iarbă carnivoră viața nu e târg de ce vrei tu să negociem truda
acestor animale care nici măcar domestice nu sunt îmbrăcându-le cu hainele noastre cu limbile noastre care vor muri

dacă în fiecare fotografie am încremenit atunci?

oricare zi naște o copertă în oricare zi fructele depășesc volumul
alambicului otravă sau medicament propria sudoare pe care uneori
nu o recunosc și poate zgârcit o beau cu nerăbdare temător că
ar putea vindeca un alt suflet această melodie orchestrată de un dirijor
al sunetelor care nu pot fi niciodată citite așa cum sunt scrise

de ce m-aș mai fi născut dacă se scrie prea mult?

un hamal nu este un campion la ridicat greutăți el este truditorul anonim
care iese la pensie cu un mijloc mai puternic decât al oricărui atlet
câte medalii pot răsplăti haltera încărcată cu hernii de disc elasticitatea
cuvintelor gravitând între lombare și cervicale asemeni unui făt nerăbdător
a părăsi uterul devenit cămașă de forță

merită sacrificată iubirea consacrării numelui?

în zori când cerul îți pare un ochi întredeschis lângă tine surâde
ștrengărește pântecul unei femei al cărei gust de lapte ți-a rămas întipărit
în fiecare celulă ca unui bătrân marinar fiecare fir de praf al neuitatelor
continente din care nu a putut să ia cu sine mai mult decât i-a încăput
în sufletul cu urzeala din ce în ce mai ruptă pierzând mereu câte ceva

omul moare atunci când nu își amintește nimic?

numai prin delir insuportabilul devine suportabil dar într-o astfel
de realitate sângele se coagulează nu se răcește însă curge greu
sincopat miere din care nu se dedulcește nimeni și care nu poate
împedica moartea în prea dulcele sine cristalizat oase de zahăr
fagure de uitare și de anonimat

câte albine m-ar putea în-locui pe din-ecou?

grotesc până la candoare crud până la înțelepciune mereu câștigător
prin neprezentarea neînvinsului opaițul conștiinței îmi întrezărește
înfrângerea sinecurii îmi înfrunzesc riduri la colțul gurii ca unei chilii
în care s-a sinucis de dor un pustnic s-a descompus dormind
și numai straiul a răsuflat ușurat de trup

vinul rămas nebăut va fi mai bun sau mai acru?

lăsați strugurii să se coacă în mine verdele lor acrișor vă va strepezi
dantura are să vă doară sistemul nervos central ca pe niște nemuritori
bolnavi de singurătate care uitând vor dispărea definitiv sub borhotul
acoperind trupul viilor și sufletul morților ca un cearșaf oglinzile
unei case bântuite în care întunericul are râs de copil violat și ucis

hi, hi, hi, hi, hi, hi…, ha, ha, ha, ha, ha, ha… hi, hi, hi, hi, hi, hi…