pășesc pe funie între două orașe
suspendat deasupra depărtării
din când în când
mușc cu poftă dintr-un colț de nor
fără să mai fac mofturi
că e prea rece sau prea fierbinte
sau că astăzi au uitat să îi pună suficientă sare
dorm mergând mereu înainte
șovăitor ca un copil care învață primii pași
și nu am decât o pereche de vise
să mă țină în echilibru

era să cad de câteva ori până acum
din cauză de respirație porționată cu zgarcenie
prea multe lacrimi vin și pleacă
atârnând grele în dreptul inimii
care face și ea ce poate
uneori bate vântul și atunci
nu am decât să închid ochii și să mă cramponez
de aceeași bucățică de nor început
rugându-mă la sori și la stele
să mă cruțe și de data asta că mâine
da mâine poate voi ajunge în sfârșit acasă

alteori port pe umeri universul
obosit de atâtea răsărituri și apusuri și iar
răsărituri și apusuri la nesfârșit
tăcem împreună o bucată de vreme
cu gust de sânge și sudoare
apoi ne vedem fiecare de echilibrul său
precar de parcă nu ne-am fi întâlnit niciodată
funambul rătăcindu-și bătăile inimii printre păsări
și un biet neant plictisit de rutina
fiecărei zile și nopți de veghe
acolo deasupra