Baladă


La margini de ape,
cu totul aproape,
mă oprisem din mers,
odihnindu-mă-n vers.


privirea spre dor
știa c-am să mor,
orizont și surîs,
speranță și plîns.


umbra din soare
se spărgea în mare,
înțeles de cînt
tăcea în cuvînt.


mîna se-ntindea,
în vis amorțea,
de umbră uita,
lumină visa.


dar, spre dimineață,
un trăznet cu ceață
fericirea-i ucise
de dor și de vise.


lumea se-ntrista,
timpul lăcrima,
valul tînguia
distanța de ea.


scria pe nisip,
desena un chip,
dar al apei dinte
se-ntorcea cuminte.


guri de aripă țipau,
pași de zboruri alergau
înspre acel loc
respirat de foc.


ce ți-e și cu moartea asta,
o gîndesc și fuge, casta,
cînd n-o voi mai gîndi,
atunci va reveni.


în inima mea,
ascuns mai cînta
acea cruce grea.