Nu ne putem dărui înainte de a ne aparține
(Ignazio Silone)


Te iubesc și astăzi cu siguranță și nostalgie
te iubesc ca un pădurar,
în mâinile tale stau de mai multe veacuri sensurile planetei
și inima mea greoaie de stejar.
Trec însă de multe ori, surd și orb, pe lângă mine, dus și întors,
mă simt și acum așteptând vacuumatic și fără scop,
visez pesimist în fiecare zi șapte vaci slabe,
stângaci și bizar ca Jumătate-om-călare-pe-jumătate-iepure-șchiop.

Văd câteodată mari zăpezi, mari hemoragii de maci
- totul mi se pare greu, putred și frumos -
în astfel de clipe îmi pierd timpul
gândind că trebuie să fiu tuberculos.

Și totuși, inima mea din lemn tare, sculptată grosolan și util,
lacrimile mele de cauciuc, versul final și obosit,
cele patru picioare febrile ale patului meu
totul pare să anunțe un sfârșit.

Trebuie lăsată să cadă întrebarea: "Ce ne facem?",
totul pare să anunțe că marea revoluție a început-
certitudini, Doamne, ce bine e să ai certitudini
în stomac, în cerul gurii, în vârful unghiilor, în așternut!

Trebuie lăsată să cadă urarea: "Noroc să dea Dumnezeu!"
- pâinea mi s-a părut întotdeauna o nobilă certitudine mare-
ei bine, uite, iubesc mai mult acest om puturos și murdar,
acest pământ stupid, aceste vagoane cu grâu,
decât pe scumpul meu pat cu patru picioare.

O, astăzi sînt sigur și țanțoș ca un țăran pe bicicletă-
e pueril să râzi de o cracă răsucită comic și bizar;
tot așa sînt sigur că mă iubesc milioane de oameni
ai planetei - împreună cu tine, draga mea -
și că-mi păstrează inima de lemn certă și utilă în buzunar.

Trebuie lăsată să cadă exclamația: "Ura!" -
totul pare să anunțe că marea revoluție a început.
Certitudini, Doamne, ce bine e să ai certitudini!-
în stomac, în cerul gurii, în vârful unghiilor, în așternut!...