simt că nu mă poți iubi așa
obișnuită fadă simplă
femeia care vine acasă zilnic
la trei jumate
când cerul are culoarea unui halat de maistru,
și coboară din autobuzul ăla prăfuit
cu pantofii în mână
doar pentru că visează ea să plouă

și să simtă nebunește ploaia
pe lutul trupului ei istovit,

dar nici în ploi nu mai cred
cum nu mai cred nici în mine
că aș putea fi altfel
în toate zilele alea în care
trebăluiesc până târziu, frântă,
nu-mi pasă dacă adorm la timp
n-am dezlegare la vise

și în fiecare rugă de seară
mi-e bine cu mine, aceea pustie…

m-așez lângă tine ca la marginea lumii
atunci se-adâncește tăcerea-n neplâns
și-n rănile toate
simt sarea iubirii