aprigi șacali sfâșie paznicii viselor
așezându-le oasele pe caldarâmul
unei zile fără sfârșit
ziua în care am fost nespus de fericit
și cel mai fericit dintre pământeni
aclamat de mulțimile ce-i duceau trupul la cer
așa cum ai scoate ultimul bănuț din buzunarul unui copil
în ochii căruia se răsfrâng zei alergând
cel alb cel galben cel negru cel roșu
ce tocmai ți-a bătut la ușa durerii
amintindu-ți că e timpul să te desparți
de jucătorul de șah care mereu câștigă
cu cea mai perfectă mutare a ta
și-ți vine să-l ucizi dintr-o singură lovitură
când îi vezi umbra alungindu-se în spatele tău
din ce în ce mai mare
ca un râu subțire înspre mare
nu mai realizezi cine e alături de tine și cine nu
cine mai trăiește și cine mai împrăștie fulgerele cu mâna
ca marii profeți
ori mergând pe ape în lumea atlanților
în fiece victorie de-a pururi locuiește o atlantidă scufundată
e destul să-ți urmezi umbra încet tot mai încet
am intrat în lumea umbrelor
cocoșii au cânturi decapitate
sângele lor spală trădarea lui petru
un continent al ruinurilor e–mbrăcat în pieile tale
unii chiar ți-au mulțumit pentru cele făcute și pentru cele nefăcute
la care nu există răspuns nici întrebare
moartea duce pe brațe reci
trupurile celor care nu au pierdut niciodată
copilul clipește cu gene de înger adormit
în sus printre oglinzi