oamenii trec singuri
prin liniștea de pe tocul pantofului tău
fără destinație sau gânduri
calmi
și desigur
necunoscuți

întotdeauna strada mea se sfârșește aici
urmează ierburi și pietre
ferestre mici zac aruncate pe fața pământului
se vede ceva
spun copiii curioși
dar eu nu am încercat
vreodată
să le deschid

te răsucești ca la ieșirea din vis
planuri necunoscute
intersectează podeaua
creezi apoi finalul
limpede
scaunul alb
pe care așezi cuminte
centrul universului