e toamnă și-i atât de frig
afară plouă iar cu amintiri
îmi pustiește sufletul
cu înc-o frunză
o densă ceață mi se-așterne peste spirit
spăimântătoare junglă îmi e mintea
și haite negre de gânduri
mi-o tot amușină și încolțește

iar fiecare zi mi-e tot mai tristă
și mai scurtă...
mă bântuie cohorte-năbușite
regrete și dureri
sărman copac cojit de timp
mi-e azi semețul pom al vieții
mă viscolesc speranțele de ieri
renasc perfide nostalgii
și-mi otrăvesc corola de visări

singurătatea-mi roade-n oase
și ursitoarele m-au părăsit
în ruină mi se prăvălește templul
clădit pe optimiste amăgiri
mă torc în vorbe și te țes
tu catedrală… a singurei iubiri
adânc e însă somnul providenței
zădărnicie este totul!