fiecare iarnă are o primăvară
fiecare tristețe o bucurie

tataie lasă parabolele
nu ne mai pasă de astea

acum pot să iau metroul și între 5 stații mă căsătoresc
am câte un copil la fiecare oprire divorțez mor și la celălalt capăt
moartea mă așteaptă gată să mă respingă doar pentru lipsa
unei nenorocite de vize

e beton cum șoselele noastre au atâta istorie și povești triste
drame urbane udate în gândurile negre scurse pe lângă borduri
ca ziua pe lângă blocuri unde narcoticele fumează mințile puștilor
cu o sete demnă de gâtlejul unui beduin combinat cu fata morgana

tataie oamenii nu mai pasc vacile ci cimitirele
cu pleata peste ochi viitorul e mai emo ca niciodată
gata să se sinucidă nu pentru că ar avea probleme de integrare
ci doar că așa-i mișto cool și mai știu eu cum vrea să se numească
ocupația asta de umplut sicrie cu corpuri din ce în ce mai mici

și m-aș întinde la povești cu tâlc lângă urechile tale prăfuite
dar tu nu mai știi cât e ceasul
iar eu
sper să nu întârzii la ora de cum să mori
mai șmecher decât colegul de bancă