culorile originale nu se mai disting. cu toate acestea pe nici un afiș numele meu. cum
ar putea să-i fie vieții străin autorul? și de ce femeia aceasta cu halat de plasatoare se
ține după mine bocind: - bine-ați venit, vremelnicule…



(versuri nedistribuite)

dar știu că se fumează-n stații! ceața
degetelor pătrunde fără nici un rost în păr
în vecinătatea
cablurilor scoate scântei deconspirând la etaje
chipurile elevelor de gimnaziu consumându-și
întâia dragoste pentru un muncitor

doar grilajele de la parter sugerează cu perversitate
că blocurile sunt un fel de cavouri cu pridvor
la ai cărui stâlpi peste câteva ceasuri când se vor trezi
(și dacă)
fetele bătrâne vor uda mușcatele
deocamdată
se pișă câinii iar mâțele bolesc de călduri

(versuri fără nici un dumnezeu)

te văd în fiecare dimineață cum târâi adus de un umăr
luna cu iradieri de cercel
în palmele căuș porți către gheenă
povara avortării unui băiețel

ciudat mai răsună trupul molusc izbit de tabla ruginită
în timp ce raza unui bisturiu crestează cerului o fantă
prin care soarele să-și vâre
îngălbenitul ochi de vită

primăvara în zori de sub steaua polară vine un mânz
să-și sprijine pe celălalt umăr al meu
botul rotund și călduț ca un bulz

strâng dinții simt un gol în stomac gem ușor
Eu! cel schimonosit de timp…
azi c-un profil de șef de abator



dacă nu este totuna viul exclude moartea cu desăvârșire. rolul acesta e pur și simplu un
reflex organic. o criză a inimii sau a visului. desăvârșire a săritului într-un picior. insolit
al bâjbâirii. cinematograful unui bulevard fără strălucire.