Aveam și eu un prieten făcut din cârpe.
Îl luam cu mine peste tot
și începusem să-i port chiar și hainele strâmte,
ce mă acopereau doar pe jumătate.
Dar nu-i nimic,mă acoperea el pe cealaltă.

La fiecare ceartă îmi era frică să nu plece,
căci mereu se supăra când mă vedea arătând ca el.
Dar nu știa,prietenul,că eu îl copiam cu speranța
că mă va plăcea mai mult.

Îmi doream adesea să vadă și el cât îmi e de drag,
Și să nu mă mai certe mereu când greșeam.
Din punctul lui de vedere,eu făceam totul greșit.
Din punctul meu de vedere,el exagera cu bunătatea.

Asta până într-o zi,când mama mi-a cumpărat o păpușică
Tot din cârpe.
Nu am iubit-o niciodată și am ținut-o ascunsă.
Dar prietenul meu s-a îndrăgostit de ea.
Acum eu ce să-i fac?
Păpușica își exterioriza ura prin iubire față de el.
Prietenul își interioriza iubirea prin ură față de mine.

Am renunțat a mă mai îmbrăca în hainele lui strâmte,
crezând că așa nu ne vom mai certa.
Dar se pare că nu ăsta era motivul.
El vroia să iubească în pace,și nu avea nevoie de o prietenă
pentru asta.

El își găsise un rost. Eu încă speram ca el să fie rostul meu.

Prietenul meu și păpușica stau și-acum,unul lângă altul,
pe raftul din camera mea.