Trec norii prin inima mea, purtând ultima lumină a zilei.
cu ochii încă pot să-mpart, pe mai departe, timpul
și încă pot privi sclipirea-i dintre straturile albe,
pe care numai unii oamenii mai știu să le vadă
în compacta istorie.
acest timp, prin care mă uit acum
ca printr-un aparat de măsurat distanțe,
l-am adunat cu fervoare din poveștile copilăriei,
cu armatoli și celnici aromâni,
apoi din biserici și de pe umeri de femei,
că și pe umerii lor, cu suflet în crepuscul în acele momente,
mai sunt niște juguri de fosfor,
ușoare ca fulgii în nopțile grele.


azi nu mai pot uita pământul pe care-am găsit uneori
aceste frumoase femei cu farmecul lor iluzoriu.
le văd consacrate genetic voinței de-a fi fericite,
percepând optimist un handicap numit frumusețe.
nu știu nici lucrurile simple,
condiția banalului uman: pe termen lung,
dragostea măruntă,
în care se înscriu ca într-o competiție,
nu poate concura cu noutatea.
în acest sens, iubirea lor pentru cel care sunt
nu cred că poate fi mai mare decât vocația mea pentru diversitate.


Doamne,
dar tăcerea aceasta a Ta în anumite probleme mărunte
este uneori un disconfort personal și argument
că n-ai exista
pentru cei ce mai ascultă povești despre Tine.
sunt superficiali și fricoși...
dar fă pentru mine ceva: vreau să simt cel puțin atâta bucurie pentru această fidelă
tăcere,
cât am avut când aduceam la piept femei întinse și goale,
extrem de vorbitoare!
altfel, mi-e teamă să nu fi risipit și timpul, și lumea,
și tot ce știam, și tot ce nu am mai putut afla.