mă pregătesc asiduu, mă antrenez cu noaptea în cârcă
alerg pe asfalt, dintr-o parte într-alta
semafoarele îmi țin ochii închiși
nici măcar nu știu de unde să încep
nici măcar nu mai știu ce caut acolo

într-un buzunar țin o praștie
în celălalt, un copil gata să râdă de mine
încerc să îi fiu o mascotă
dar nu știu în care direcție

pe cine să întreb,
cine să îmi dea o bucată din lună
cine să îmi ofere o plasă și să îmi spună
uite, acolo

alerg pe trotuare și ele îmi râd pe sub umbre
zboară pe lângă mine dimineți
de toate culorile
femei dezbrăcate și toate au ochii albaștri
atât de albaștri

copilul din cârcă încă mai râde
și râde
cu poftă, ca și cum
și el ar dori o felie din tortul acela

peste borduri femei blonde își vând sângele morților
îl vând pentru că și ele ar dori
un sfert din asfalt
copilul se zbate și caută drum printre ele
ține praștia în mâini

pe partea cealaltă se plimbă fluturii
într-un colț stau grămăjoare de pietre
un bătrân le strânge
cu grijă, le numără și le pune nume de sfinți

vreau să-l întreb, copilul îmi acoperă ochii cu mâinile
taci nu întreba
ca și cum
ar ști unde e casa aceea

pe sub podul de trestii noaptea își pregătește festinul
vântul își scutură stelele
praștia țintește văzduhul
felinarul din colț mai pâlpâie o secundă
e ora aceea în care zânele plâng

nu-i loc de întors
dâra de pleavă duce acolo, un pic de lumină
și atât.
cât de departe se poate întinde albastrul
cât de verde poate să fie o casă plină și cât de tare pot ei să țipe

rațe sălbatice zboară în v-e
gândul aleargă pretutindeni acolo unde încolțește sămânța
copiii ascut cuțitele lungi
cauciucul se toarnă pe străzi
într-atât de departe își întind aripile

diminețile curg prin ferestre
și fluturii încă mai bat în perete