Chiar de-ai să te alături acelor ce mă mușcă
Și îmi lovesc obrazul cu palme și noroi,
N-am să-și trimit din turnu-mi asediat, c-o pușcă
Nici ura, nici trădarea prin gloanțe înapoi.
Nu am să torn asupră-ți prin ochii-mi – albii lava
Ce a făcut din mine un jalnic invalid,
Ci am să tac în scrâșnet, am să înghit otrava
Și am s-adaug încă o cărămidă-n zid.
Și chiar de-ar fi tu însăți să făurești obuze,
Ce mută-acoperișul și porțile din loc,
’Nainte de-a-ți răspunde, cu numele-ți pe buze,
Voi da – în nebunia-mi – pulberăriei foc…
Da! Chiar de o să vină uitarea, peste ani,
Și tu mă vei învinge, eu nu îți sunt dușman…

P.S.:
Dacă citești aceste cuvinte despre mine,
Înseamnă că cetatea s-a prăbușit în colb
Și ai găsit, când fumul s-a dus, printre ruine,
Cum flutura pe pieptu-mi a pace steagul alb…