Priveam pe geamul unei veri nenăscute încă
mi-am făcut curaj
am dat aerul la o parte
l-am despicat așa cum despici perdeaua
ceva mi-a atins căușul palmei înainte de a trece
prin transparenta cortină
a lumii pe care o percepem
cu simțurile noastre considerate primitive
sau așa ceva mi se șoptește de după aerul – perdea.
O lume ca un ciochine, cu alte lumi în ea
ca bobițele ședea pe-un trup albastrui sau
oricum
pe ceva ce-mi amintea de mercur
mi-am luat libertatea să mă plimb pe coaja bobițelor
să mă joc prin dulceața lor
cum se joacă iarna copiii pe derdeluș.
Toți oamenii erau ca niște pufișori de păpădie
cred că serveau la cină doar blândețe
căci se mișcau asemeni unor ființe din basmele eterice
până și stâncile le mutau cu miscări gentile
cu un soi de tandrețe
ce trăda ceva matern în toată această comportare,
acolo și pietrele iubesc, nasc pui de stâncă – altar,
ele sunt din specia munților-altar,
a căror origini se pierd în negura unor timpuri imaginate doar de poeți.
De acolo vine ploaia,
când la noi plouă cu piatră e semn că în struguri
stâncile-altar suferă din pricini utopice
pentru unii ca noi, oamenii;
alteori ne plouă de vară, cu stropi grăsuți,
perfect rotunzi
și calzi,
atunci e veselie, se serbează câte o minune petrecută
sub soarele sau luna pământenilor,
sau vreun gest de mărinimie ca atunci când dai unui bătrân sărman o mâncare caldă
sau unui copil o prăjitură sau chiar unui cățel un ciolan,
întrupare a visului oricărei creaturi canine.
Revin fără tragere de inimă în lumea mea, contemporană, și simt o schimbare,
un aer mai rece, mai gol,
dar zâmbesc, am în buzunarul interior, de la piept, un bilet ...