"Nici azi nu vreau ca dorul să-mi irumpă,
nici amintiri să doară în zadar.
De beau o dată din mâhnirea scumpă,
mai pot privi spre lumea goală, iar?"

Amintire de Emily Bronte



Cândva mi-am spus: „dă-mi, Doamne, doar o clipă!”,
Să-l întâlnesc, să-i spun: „nu te-am uitat, mi-e dor!”,
Să-l iau de mână, să-i arăt cum țipă
Neîncetat, de-atunci, același trist cocor.

Clipa sosi, doar că-n goana-i nebună
Mi-a dăruit un zâmbet pierdut prin vreme,
Doream și eu, dorea și el să-mi spună,
Și am plecat cu pașii prinși în teoreme.

Am început colecții de oceane
Și picături am pus, amare sau mai dulci,
Tot caut clipe-ascunse în cotloane
Prin țintirim, urcate pe albastre cruci.

Dar mi-a rămas în inimă sculptat
Un zâmbet cu-armonie de vioară.
Nici nu mai cred că el m-a așteptat
Și știu: prezența mea-ncepea să-l doară.

Mi-e greu, mi-e peste poate de-ntuneric
La gândul că o clipă mi-am dorit,
Când am primit-o ca pe-un dar feeric
I-am luat un zâmbet și-am tot fugit.

Rămân cu vechi piane și viori
Să-mi tângui nopțile sub clar de lună,
Să îmi așez cuvintele pe nori,
Să mă-nvelesc cu-n val ce-mi cântă-n strună