Cât mi-e de cald în suflet să simt o mângâiere
Pe fruntea care-mi arde, aprinsă ca de foc,
Amarul mi-e mai dulce când după nenoroc
În zbor, o voce tandră mai ia puțin din fiere.

Cât de frumoasă este în trecerea ei clipa
ce-mi cântă la ureche, sub liniștit talaz
Și cum usucă rana ce-mi curge pe obraz
Un umăr ce deasupra-mi închide-ncet aripa.

Și-n dimineața oarbă mi-e inima pustie
Din visul cel de noapte ce poate-i plăsmuit
Dar pe-nserate iară e vremea de iubit
Și poate dimineață nu va mai fi să fie.