În depărtare, privesc omenirea cum plutește pe timp,
precum un vapor pe o mare suficient de amicală,
traseul și destinația par destul de precise,
dar văd prea mult fum pentru câtă deplasare există.
această senzație ar putea să fie datorată
și distanței mari dintre noi,
sau celei dintre trecerile noastre.
când eram copil, lumea părea să fie o minune,
nimic nu era mai frumos și mai tentant,
lucrurile noi erau mesageri ai fericirii simple.
când am crescut, abia acum,
omenirea a devenit o jucărie
și doar unii oameni mă fac uneori să o iau în serios.
în rest, mai ales noaptea,
când întunericul uniformizează tot ce poate fi uniformizat,
apropiind toate lucrurile,
rămânându-i doar ideile pentru altădată,
mă joc detașat cu ea și cu simbolurile ei,
cum făceam în copilărie cu o gheoace de ou,
pe care o direcționam cu bățul pe balta de la capul locului
cu porumbi și cu pomi fructiferi.
tulburam lumea acelei bălți
și tot ce era viață pe care să o poți vedea.
îmi plăcea sentimentul pe care-l aveam
în urma constatării agitației, în urma instaurării ei.
pentru lumea aceea, în acele zile, formal trecute,
prezente însă în mine,
este posibil să fii devenit un zeu ranchiunos,
care, pentru confortul de sine,
își aduce din când în când aminte
că este o lume care îl legitimează ca existență
și ca fel de a fi...
acum, la marginile altor bălți,
tot ca pe niște coji de ouă,
împing pe suprafețe pieritoare adevăruri, dreptatea, orgolii
și, la fel ca atunci, le par tuturor ranchiunos.
vieții din bălți nu îi convine deloc intervenția,
însă motivul e altul,
consideră balta în care se află a fi o condiție umană,
această împăcare nu vor să o tulbure.