Peste pisicile jigărite să trecem o dată și o dată
cu toată ființa cu fruntea sus cu mușchii încordați.
să privim, totuși, în sus?
dar noi, orbi, mai orbi decât orbul înlănțuit
cu o oarbă în cel mai frumos
act; al posibilității de a fi înăuntru cu ochii larg deschiși.
și atunci de ce nu sărim în moarte?
de ce pretutindeni vocea, vocea,
vocea, corp sonor în plină dialectică cu sângele?

melancolia se petrece numai înăuntru
cu rafinament și spirit de observație.
încheietura cu venele sărind înafară, peste piele,
albăstrind-o într-o imagine de sfârșit de lume.
dar sfârșitul vieții
ajunge din urmă sfârșitul lumii.
același craniu al Ofeliei se apleacă
peste râul ce strălucește încă o dată.
pe drumul negru mă răstorn cu fața în jos,
nu vreau decât să vreau
acum, când voința mea este una cu mine
șobolanii îmi smulg venele de la gât,
se joacă cu ele, intră în ele,
sunt o șobolancă fără vene fără șobolani.

dacă speranța nu ar fi funcționat
precum hormonii și nu m-ar fi
aruncat pradă celei mai adânci deziluzii,
aș fi avut caracter mai de mult.
vino, Ana, comunistul acesta perfect ne atrage
și respinge în același timp.
două mâini în locul uneia singure se izbesc
de o mână fără sfârșit.
strălucește, acum, partea de vest
a bisericii ortodoxe din satul
în care înaintez încet ca într-o familie dispărută.
acum, rătăcirea își arată rădăcina de fier,
amenințarea unor străini
care își strâng trupurile alături, înconjoară
patul meu strâmt pe care
stau înșirați puținii mei prieteni.
acești prieteni albi cu ochii oblici
se îndoiesc tot timpul.
a venit timpul și am ales; am ales să trec
de cealaltă parte ori de câte ori
privirea se lovește de un zid. dincolo de zid
trăiește monstrul cu gura
neagră ce se joacă întruna.vrei să mori și el se joacă.
vrei să străbați drumul cu crucea pe spate
și el se joacă. vrei să străpungi
cu săgeata inima ei ușoară și tânără ca o cârpă
și el se joacă.
vrei să nu mai fii și el se joacă.

și ce vrea poetul? să trăiască și să aibă bani? și ce vrea
cea mai bună poetă? să fie poet?

Împărăția se aprinde singură, noaptea,
de la lumânarea groasă cât glezna
(plină de răni de la lanțurile acelea vechi).
atunci nu mă gândesc
decât la eșecul de a cunoaște. ceva lipsește,
îmi spune îngerul
lui Nichita, cu aripile desfăcute,
gata, gata să se prăbușească.
ceva este prea mult, strigă din pământ și din foc,
zeul bicisnic pe care
l-am părăsit. zeul meu alb ca varul.
ceva îmi zgârie brațul, urlă sângele de aproape,
cu gluga trasă pe ochi.
nici astăzi nu am auzit pe nimeni.
nici astăzi nu am văzut pe nimeni.
nu cred că am avut vreodată un iubit
așa cum nu cred că nu am iubit.

Doamne, i-am spus, ajută-mă să privesc în față
aceste zile împietrite de vară.
dar nu se poate, nu se poate.
noaptea a îmbrățișat casa mea ca pe un stâlp.

Volumul COCOȘUL S-A ASCUNS ÎN TÃIETURÃ (1996)