Recunosc, sufletul meu este scund,
dar totuși a încercat de mai multe ori
să ajungă la inima multor prințese de
vată fierbinte;

Face permanent sărituri,
sperând să se cuibărească și el la
marginea unor senzații călduțe, care
să-i potolească măcar pentru câteva zile
setea de dragoste -
Dar el știe că este lacom și că va dori
ca senzațiile să se transforme în
sentimente, și apoi aceste sentimente
să se încălzească și mai mult, să
nască aburi(care vor renaște la sfârșitul
poveștii în lacrimi), să clocotească la
peste 2000°C, să se prefacă în lavă
extralucioasă și aceasta să înghită tot
ce întâlnește prin creier, prin inimă,
prin stomac…

Săritul ăsta are și el riscurile sale…
Suflețelul are impresia că inima
prințesei este sus, foarte sus și,
astfel, trebuie să-și arunce în
bătălia aerului toate forțele
reale, morale sau păcătoase
și…

De ce s-o fi mirând atunci când,
ajuns deasupra norilor, vede că
acolo nu-i nimic și că inima este
de fapt descompusă în fâșii
inestetice și împrăștiate pe jos;
regretă că a investit atâta tandrețe
în săritura aceasta, așa că forța
gravitațională îi face un serviciu
imens, aducându-l cu picioarele pe
pământ.

Acolo jos, nu găsește nicio inimă
inestetică sau împrăștiată, ci un
deșert imens de regrete infantile,
astfel că vrea să sară din nou, mai
ales că vede acum că inima nu mai
este chiar așa de sus, ci pe sub nori,
la o distanță suportabilă pentru
orice suflet, fie el și mediocru…

Dar constată că nu mai are niciun
pic de putere, că nu mai poate folosi
niciun gram din vechea lui artă de
a păcăli aerul și de a ajunge la iubire;
săritura cea mare i-a anihilat până și
rezervele de viclenie pe care, bine
ascunse, le păstra în mânecile
paltonului cu care îmi învelesc
gândurile.
Deșertul o să se umple de singurătate,
inițial usturătoare, apoi cu valoare de
drog…

Așa că au dreptate cei care ne spun
mai mereu că dragostea e un joc de
noroc,
că este doar o bibliotecă în care se
schimbă volumele prea des și care
își dă foc singură.