zâmbesc…
graba-mi înceată oprește albastra montură
cu mâinile-n triunghi și ruga-n cuvânt
sub fruntea sufletului
adumbresc conturul clapelor din ape
rămânând trecerea
ca posibilă datorie între pământ și cer
o rotire universală
eu
copilul de ieri
trăiesc în decența albă a drumului parcurs
în picioare.