podeaua zgrunțuroasă o simt împingându-mi inima și
plămânii într-o tuse roșie pe care încerc să o rețin între
coastele poate rupte și răsucite de croșeul violent
tavanul mi se pare aproape și cumva singurul respirabil
unu doi trei
încurcă-te Doamne în numărătoare și ia-o de la început
îmi spun apoi decupez arbitrul din senzații și percepții
se agită îngrijorat dar parcă îmi face cu ochiul
să rămân la podea
continuă să ticăie ca un orologiu
la zece va ieși un cuc din fruntea lui
și mă voi trezi departe de corpul meu
lebădă pe o bancă sau urs în redingotă sau
cavaler înzăuat în coapse dure de femeie
unsprezece doisprezece treisprezece continuă netulburată vocea
arbitrul a pierdut prin abandon