Buciume se tânguie undeva unde
orele trecute inima-mi cânta
goliți de vlagă ochii mei
dalele de beton le fixează
acolo unde
nebănuit chipul tău
ascuns se oglindește în rănile ultimei ploi.

Buzele tale au șoptit un stins adio
ochii tăi mă privesc
goi ca un peron
dintr-o gară părăsită
ar fi trebuit să sar
nebunul din mine striga din rărunchi: sari!
am rămas însă pironit pe treapta ultimului vagon.

Bucata asta de poem
o păstram în sipetul cu amintiri
gândind că poate cândva o vom rescrie
dând împreună
alt sens unui poem
neterminat
amputat.