Bunico, au crescut frunzele-n mine
poemul e lung cât durerea,
fereastra deschisă și aburul pâinii
mi-au îngenunchiat cuvintele.
În anotimpuri am fost doar
cu pretextul de-a mă întoarce din nou.

Tot mai mult, neastâmpărul mâinilor
transpiră rochia albă.
Sunt rană înălțată iarbă
învățându-mi pe de rost
toate mormintele primăverilor trecute.
Nu știu dacă dăruind,
am crescut în palmele lui Dumnezeu.
Știu doar că trupul meu
aduce crucea fericirii la mal.
M-am opus toamnelor
cu toate respirațiile,
am iubit albul și îngerii blonzi.

Azi nu voi mai veni la masă,
voi scrie poeme
pe mirosul pâinii din vatră,
pe umerii prea târzii ai sărbătorilor.
Dumnezeu nu-mi mai sfințește duminicile
cu codițe împletite.

Iartă-mi bunico,
trenul ajuns prea târziu
au fost sălcii și toamne,
m-a cuprins viața
cu ambele mâini.
Mi-a nins peste pleoape ani de-a rândul
până-n ultima amintire.
Ultimul pian și ciorchinii din palmă
s-au rătăcit de mult la izvor...
Ai fi putut să-mi spui
că rănile au toamnele lor.
Ultimul meu sărut n-ar fi sfâșiat păsări albe
și muguri în pârg.

Acum nu-mi mai pasă
cât durează o rană.
Străine-mi sunt porțile
și liniștea care coboară,
tălpile dor tot mai tare
și iarba nu mai crește cum mi-ai spus
cheia înfiptă-n broască
nu mai are forma de-acasă.
De când nu i-am mai spus fericirii pe nume, bunico?