Lumea ieșea, în mase, din biserică,
toți, în mod ciudat, prieteni unul cu altul.
Mama ei de sfântă liturghie,
cum știe ea să împrietenească pe toți,
chiar și pe aceia care se urăsc între ei, în mod normal !
Și bătrâneii, mergând cu ritmul : un pas pe anotimp,
acum, cuprinși de minunile cerești,
se alergau unul pe altul
pentru un kilogram de apă cu busuioc plutind prin ea.
Un băiețandru, cu ochi temători,
dar impulsivitate a gestului,
stătea într-un colț , așa, mai spre ieșire,
și zicea cu glas doborât oricui:
Pssst ! Am niște credință. Vrei?
Un nene i-a dat cu șutul,
strigând în gura mare:
Măi derbedeule, vii în sfânta biserică
să ne vinzi nouă credință?
O doamnă, mai amabilă,
cu două-trei lumânărele în mână,
i-a răspuns, totuși, pe un ton mai calm :
ce să fac,băiete , cu credința asta?
Dumnezeu asista la toate astea,
și, puțin obosit, puțin contrariat,
și-a zis, cât pentru sine :
Îi înțeleg.
Credința e scumpă ;
venitul la biserică, în mase,
e gratis.