fără mâini de femeie
în care să abandonăm grațiile
fără domnișoare de onoare să ne poarte sâmbetele
înaintea altarului
am putea la fel de bine să ne pierdem ploile mărunte
din creieri spre orice înălțime
transformată într-un kilimanjaro de hârtie
de unde să patinăm artistic prin mintea oamenilor care
sângerează o viață întreagă în subteranele pământului


îți dai seamă că
în altitudinea noastră nu o să ne ajungă liniștea
păsărilor migratoare
iar cutremurele
nu sunt de ajuns să ne tulbure condiția


suntem opere tragic trase în gloanțe
spre deliciul stadioanelor chinezești
unde oamenii aplaudă moartea
beau coca-cola și
își îndeasă spaimele adânc în buzunare
apoi se întorc în roșul lampioanelor cu speranța că
nu o să existe niciodată următorul episod
al unei împușcături personale


până la urmă nimeni nu are nicio vină iarna
pentru că niciunul dintre noi nu știe să fie munte în sinea lui
ne prăbușim din toate sălbăticiile
până ajungem întrebări oarecare de mestecat
în timpul liber


așă că hai să îți arăt
cum se așează cărămizile în carne vie
cum își închipuie zidurile că oamenii din ele
le-au dăruit înălțimea sufletului
din dragoste pentru eroism
cum se furișează fricile printre lucrurile simple
alcătuindu-ne războinici și declarați ai orașelor tropicale
unde ne ascundem tandrețea și gesturile de animale sociale
unde ne punem mănuși din pielea femeilor care
ne-au iubit până la sânge
și umblăm întortocheat printre cântecele lor de jale


vezi
din acest motiv iubesc eu femeile cu strungă între dinți
pentru că este singurul loc pe unde
își pierd puțin câte puțin
zâmbetul