moliile poartă șorțuri
transparente
ușoare
gânduri nenăscute
năluci
și-ți ating nările
cu grație hibridă
pe jumătate fete în casă
cealaltă handyman-i
în salopete uzate
și normă întreagă

(rumegușul se strânge
la colțuri
în plin centru
într-un fascicul de întuneric
într-o părere
pe buze întredeschise acoperă uimirea
obrajii de cretă și glasul alb
oase trosnesc)

de la un capăt la celălalt inima devine
un coridor perforat
sita perfectă prin ea
ochi penelopici cern pânze
semiobscure
firul se pierde
sunt o frunză cu nervuri doar
la unul dintre capete
sufletul îmi atârnă
ca un liliac
sub priviri
un monde à l’envers
îmi ies rădăcini prin creștet
de picioare atârnă un cer

când liniștea prinde împrejurimile
îmi văd chipul în al tău

și-aș putea să vorbesc despre iubire
la infinit
știi că sunt incurabil romantică
cuvintele-acelea clișeice care-ți fac
un gol în stomac și cavernă în piept
(prefer un sirop de căpșuni cu lămâie. și-atât.)

și totuși...
iubirea aceea unică iubirea care orbește
te poartă-n Nirvana-n al nouălea cer
te lasă apoi într-un singur picior
(monologhezi. nebunul perfect. aduceți regizori!)
nu știi până când
îți vei păstra echilibrul
(și lumea se-adună. se-adună încet)
și aerul din pumni e tot pe sfârșite

să vorbești despre iubire
o iubire ca un fapt divers
un necâștig de timp



la momentul potrivit: sentimentul big-bang