Înzăpezit în amintiri
îmi vine în minte
vitraliul cu întortocheate flori de gheață
dincolo de care o haltă fără nume
dormita sub nămeții poleiți de lună

noi doi
lipiți unul de altul
încercam să ghicim semnalul de plecare
și tresăream
amăgiți de viforul zănatic

în jur discuțiile se stingeau rând pe rând
doar ochii picotind mai întrebau
și becurile picoteau și ele
cuprinse parcă de somn
iar noi
rușinați de ochii lor
ne furișam din când în când
preț de un minut
într-un loc ferit de priviri

câte minute de intârzieri aveau și pe atunci
trenurile noastre
și câte le-am furat doar pentru noi.