văzută dintr-o altă galaxie,
colectivă, solitudinea noastră pare everestul pitic și bolnav,
doliul prelung și hipnotic iscat din scrumul târziului
cineva își lipește respirația de gorgan:
biserici întemnițate,
cenușa trupurilor,
agonia îngerului...
omul nu mai bineplace Domnului,
arhanghelul nu mai binevestește,
lumina nu mai binesosește...

durerea nu dispare, nici măcar nu devine mai surdă doar acoperindu-ți urechile

martori cu acte în regulă ai propriei rătăciri

păianjenul devorându-și pânza – chipul adamului strangulat în iubirea-de-sine

o pasăre lovește cu ciocul în geam

umărul nu mai găzduiește travaliul silabelor înspre lumină

nu mai pot plânge