se însera încet aproape sigur dinspre tine
gesturile rămâneau în anticameră
eu, vietatea diurnă, a trebuit pe rând
să deprind
vederea în beznă a liliecilor,
pânda fiarei,
agonia prinsului...
să accept
silueta atemporală a femeii strângându-se în jadul brățării,
în propria îmbrățișare,
în spațiul acela infim dintre vis și realitate
să mimez
viața,
fotosinteza de noapte în inima clorofilei minerale
să mă mulțumesc
cu infraroșul cuvintelor înjumătățite,
cu sentimentul minim al viului
într-o bună zi ne-am ciocnit
ieșeau aburi,
tot felul de muțenii stranii,
marea absență și un gust incolor
am trecut mai departe fusese
pentru mine
un fel de trezire,
o nimica toată
în convingerile tale...