vreau să fiu fereastra cocioabei
din stânga livezilor de cireși și meri

undeva în fundal este școala
pe care nu știu dacă am iubit-o sau nu
dar sigur mi-a fost frică
de oamenii aceia înalți
sau pitici cu priviri crunte
mai mult femei

nu știu de ce bărbații întind brațele
și învelesc puii de om în lumină
nu știu de ce

femeile încropesc altarele fricii
crezând că...
dar las asta pentru altă săritură
în grădinile anotimpurilor

fereastra aceea de pământ din copilărie
care a fugit în vis și
în visul acela aproape coșmar
fug și fug și fug

fereastra devine tot mai mare uriașă
sar prin ea în grădinile anotimpurilor

cineva pictează ca într-un carusel
și schimbă totul într-o clipită
la fiecare rotație a inimii existenței

singur gardul înalt rămâne
să mă cațăr pe el
să-mi întâlnesc alegerile
și brațul ferm al mamei

mama copilăriei
mama adolescenței
mama femeii mature care
se târăște prin glod până la gât
și iese curată ca printr-o minune

cred eu că este tot a copilăriei
a mamei copilăriei
și a copilului în care încape
tot sacul de oase lucioase
pe care sub perna de gânduri
îl țin neatins de tremurul firii
visând a fi și eu

mama copilăriei copiilor mei
care acum îngeresc printre ceruri
și lasă mereu o amprentă
pe gardul acela înalt
câte un joc nejucat în absurdul vieții

vreau să fiu fereastra cocioabei
să-i gust lutul apoi
să o transform într-o vază

cumpăr o roată
pe roată las lutul
cu palmele obosite de sensuri
modelez înfrigurată

mă trezesc
privesc ploaia sau ploile
dincolo de fereastra pământului
din care cresc

Anne Marie Bejliu, 22 septembrie 2016