primăvara, copacii își ridică brațele uscate și-mbrățișează soarele
pielea crăpată se desface lăsând mugurii să le răscumpere tăcerea de-o iarnă
ne-a fost frică, ce puteam face? ne-a fost frig se vaită crengile bolnave
ne dor monturile îmbătrânite oftează rădăcinile
dar mugurii își scot zâmbetele verzi
sărutând crengile
și rădăcinile
cu strădania înfrunzirii
dacă n-ar fi ele, rădăcinile,
mugurii ar rămâne doar o amintire
pictată pe cerul gol și trist
și care e misterul acestei cruciade?
nu există nici un mister
e doar încăpățânarea copacilor
de-a ne reaminti mereu și mereu
când să cădem în genunchi și să ne închinăm
seminței ce va da naștere unui fir crud
dar care va duce viața mai departe