copacii mei sunt vreascuri și
ultima pasăre
s-a sufocat
odată cu mine
în scorbura ce perfid ne-a atras
adăpostul perfect
moartea nu mai umblă incognito
ca un pungaș ca o jigodie ca o javră
zace cu picioarele desfăcute
femeia de moravuri ușoare
oferindu-și complet setul de servicii
cine i-ar putea rezista?
nici măcar eu
eu care întotdeauna am iubit bărbații
(sau nu trebuia?!)
excepțiile nu te întreabă când ai de gând
să faci o concesie
acea minimă nevinovată abatere de la regulă
făptura de paie își lasă iscăliturile
pe toată deșucheala ei ce secretă
la fiecare miime de literă
Doamna nu-și poate reprima orgasmele iar mie
nici prin cap nu-mi trece să mă gândesc la vreo consecință
într-un fel ne echilibrăm
fericirile cu nefericirile
plusul cu minusul
inima cu trupul
spaima albă și marile relaxări
dacă e grav?
dacă e trist?
absurd?
nedrept?
pur și simplu este!
de pildă simulacrul ăsta de primăvară care umblă
ca un cerșetor indecent cu cortul
unde să-și lase verdele? unde cerurile? unde viitoarele treceri?
nepăsătoare aproape generoasă le trag pe toate
în scorbura mea peste o fostă
pasăre
nimic grav / nimic nedrept...
chestia asta de... ca
un fel de viață...
parc-așa, nu?!