dimineața din ochii mei este o apă
tu nu știi până unde poți merge
cum să întinzi brațele s-o cuprinzi
printre-atâtea constelații de pești răpitori

privești spre mine
apele noastre se întâlnesc
dragostea ține loc de cer
adrenalina
de conștiință
la țărm
același cântec marinăresc
ne spune despre o pânză de păianjen unde
lumea se leagănă
așteptând să vină sezonul ruperilor de nori
să ne vadă
cu branule transparente pe post de înotătoare
cum curgem unul într-altul
unul peste altul
cum strănutăm din malul cu flori
cum luptăm
cu pielea făcută zebră ca o pânză de cort
sub care
brusc ni se face frig