privește înapoi cu mânie... și am privit dar ce rost a avut...
că-n mine crește iarba răului sădit cu ani în urmă
și ura-mi-încrețește fața-n riduri dese

dacă ochiul tău cel drept te smintește, scoate-l... și l-am scos
întâi pe cel drept, apoi pe cel stâng, dar zoaiele strânse în spatele lor
nu s-au scurs și bat în scoc uscat

înainte vedeam de-a valma și frumosul dar și urâtul,
acum nu mai văd nimic dar și urâtul și frumosul
mă înghiontesc să le fac loc, ca să nu mai fac umbră degeaba

pribegesc în căutarea adevărului, fără să văd, fără să știu
fără să aștept, asemeni evreului rătăcitor
căci adevărul îmi va dărui uitarea, liniștea și mântuirea