pentru că azi nu am dreptul
la cuvinte
nici la timp
nici măcar la durere
voi sta legată
de cer
pe o margine de culoare
pe cusăturile rochiei mele
în visul drumului neînceput
acolo frunzele își iau destinul
din prima silabă tăcută
silențios oamenii-și cresc rănile
– păsări călătoare –
domesticindu-le sălbăticiunile
singurătățile albe
făcându-le copaci
făcându-le pădure
eliberându-le viață
cântecul mut va veni întreg
odată cu nesfârșitul câmpiei
cu ploile îmbrățișându-și pământul
cu infinitele cârduri de dropii
ce nerăbdătoare vor descătușa
pagini ample pentru
Poveste