Din fibra cea mai nobilă a primului Adam,
pătrunsă de suspinul solitar și dor,
e plăsmuită spre alinare și-ajutor
prima femeie, mamă a unui neam.
Căci n-a fost cu putință în lumea-ntreagă
să se găsească o ființă pe măsură
care s-ajungă la a lui statură,
să îl cunoască, să-l iubească și să-l înțeleagă.
Nici dintre peștii mării, nici dintre târâtoare,
nici dintre păsări sau fiarele pădurii…
nimic din elementele mărețe-ale naturii
nu i-a adus destulă alinare.
Atunci, în tainica-i înțelepciune, Creatorul,
ca să pătrundă în dorința cea mai mare
a lui Adam, îl scaldă-n somn adânc și în visare,
iar inima i-atinge descoperindu-i dorul.
Luând din trupul său chiar partea cea mai bună,
a modelat-o și i-a dat suflare;
splendoarea ei atât de grăitoare
face din ea a universului cunună.
Iar când bărbatul se trezește,
îndată e cuprins de fericire,
căci în sfârșit i-aduce împlinire
a sa consoartă, iar inima îi crește.
Templu de viață, icoană a frumuseții,
în care demnitatea-i cuprinsă-n gingășie,
iar duioșia se sprijină-n tărie
când chipul ei devine oglindă a blândeții,
mamă, soție, fiică sau soră de îți este,
în lume dă culoare doar prin a sa prezență,
căci ea a fost cea mai mare dorință
a celui ce-o visase-nainte să existe.