mi-e teamă mamă, moartea umblă-n lume
și-adună sufletele-abandonate

undeva în adâncul fiecăruia este o pată întunecată
ce zămislește spaime, temeri și-îndoieli
și fiecare an, fiecare zi, fiecare oră
trece pe acolo să-și ia firmanul și uitarea

ai putea spune că un copil nu cunoaște spaima
dar din geana nopții se desprind balauri și-alte forme
ce strivesc lumea, cățărându-se până la marginea patului
iar țipătul, urletul, se rostogolesc spre adâncul tăcerii

dar vine-un punct în care cercul se închide
și mintea de copil te-ajută să uiți tot
senin aștepți la geam și-ai vrea să-i faci cu mâna
dar moartea trece fără să te bage-n seamă