tu mă aşteptai la un capăt
de lapoviță,
iar eu la un capăt de răbdare,
pe-atunci,
pietrele caselor se mai lăsau rotunjite
de frigul dintre ani

noi ne apropiam unul de altul abia
după ce terminam de a ne citi gândurile
unul altuia,
după ce terminam a ne măcina nervii
pe piatra de moară
de pe suflet
sau după ce răstălmăceam zaţul dimineţii
şi liniile din palme
la limita orizontului.

după aceea,
începeam să uităm
privindu-ne în oglindă amintirile,
oricum,
cea mai tristă noapte a fost când
crivăţul remușcărilor străbătea
prin sticla ferestrei,
prin crăpăturile timpului,
tăindu-mi venele
şi respiraţia
iar depărtarea se cuibărea
printre cearşafuri,
într-un spaţiu gol
cât o muchie de tristeţe,
cât o lamă infinită
de cuţit