Între noi a apărut un teren viran tot mai greu de cuprins
Drumul pe care altădată mergeam azi e plin de buruieni
Dacă m-aș încumeta mi-aș zgâria nu doar picioarele
Ci și mâinile, așa sunt de înalte, ne facem tot una cu ghimpii
Ca să mai salvăm câteva cărămizi, da, câteva cărămizi și câteva celule
În fond tu asta ai mai rămas: un amestec de sânge și mâl
Un bulgăre uscat pe care-l pot sfărâma oricând între degete
Să pot îngrășa pământul altui iubit din gunoiul tău
Din piept se ridică o tristețe, un puroi care se va sparge curând
E tot mai mare și copt și-n fiecare noapte m-apasă la fel de mult
Cum mă apăsai tu astă vară cu trupul și-mi spuneai:
Ține-ți respirația bine și aruncă-te-n mine
Și eu mă aruncam ca de pe o stâncă foarte înaltă
Fără să știu cu cine am de-a face, dacă am plasă
Sau pur și simplu dacă e o mare foarte adâncă
Dar toate astea acum sunt numai poeme scrise prin gări
Vreascuri uscate pe un drum oarecare al unei păduri
Pe care toată viața ți-ai sădit-o cu grijă în minte
Le-ai adunat și le-ai dat foc, acum sunt o scânteie-n fereastră
Atât cât are nevoie o casă pe un deal să-și pâlpâie amintirea