las soarele să moară
îi vând pontul să plece mai repede
într-o văgăună/ într-o aglomeraţie/ bunăoară în lumea aceea
care n-a auzit vreodată de mine

în râset cosmic
mă răstesc la duminici
cu poale lungi şi feţe smerite
neruşinat camuflând minciunile şi desfrâul
incendiez o parte din grămezile nimicului

picur lumină-cu-otravă
silabele mele despuiate
cârtiţe retrograde ce râcâie ochii
fără de spaimă să dezgroape întuneric

iau la rost indiscreţia ciclopului
una bucată iarbă – 2 lei staţionatul
momentul acesta atât de nesfârşit atârnând
în marele incapabil de a trece

cu rănile a toate în mine deschise
ca o gură lihnită de viaţă
din sine muşcând să se răzbune pe sine
devin!


o să şterg totul
până la memoria ultimă a increatului
de aria vidă mă voi atinge
ca de veşmânt sacru
ca de moaşte

şi atunci

o să se ia marea…
cu rânjetul pescăruşilor căzându-şi aripile în simulacru de cântec
şi ploaia de cel mai prost-gust care netoţilor li s-a părut romantică


[realitatea alunecă uneori la extreme
martor al zonei aceleia desfiinţate
rămâi neputincios


jumătăţile de măsura sunt formula perfectă a disoluţiei
iluzia grandioasă a lui A FI
focarul de infecţie]


*
nu mă voi spovedi ţie
atât de mic… de neînsemnat… de stupid…
în faţa cuvintelor cosmonaute
făcând înconjurul lumii precum înconjurul morţii
a ceea ce cu mult deasupra ei este…
… în faţa cuvintelor…
lovindu-mă/ apostrofându-mă/ vie trântindu-mă
părtaşă locului aceluia microscopic
unde se naşte frica… unde prea-marea-durere… nonsensul
pe care ca un neghiob îl porţi în lipsă de iubire sau de moarte



o să-mi cresc Frumuseţea departe de tine!


[data viitoare Dumnezeu va face Femeie!]