Adeseori după muncă îl vedeam șezând pe un scăunel, cu fața spre apus,
cu mâinile încrucișate, fără a scoate o vorbă.

Pe mine nu mă interesau femeile lui sau educația sentimentală
care stă la baza marii iluzii.
Pe mine mă frământa cum reușise
să nu strângă nimic, să nu aibă nimic al său,
nici măcar un fiu căruia să-i spună:
- Du-te în lume și vestește împărăția nimicului!

Hainele sale erau de împrumut,
ca și mersul și bâlbâiala, când nu își găsea țigările,
după ce tăia porcul. Îl jupuia de piele cum ai trage pe Isus jos de pe cruce,
de-aceea, când ne atingea, asudam sânge.

De-aceea, a exista poartă un singur nume,
care nu se poate rosti, nici visa cu adevărat, până la capăt.
În jurul lui ne-a cuprins frica
și am devenit goi, și flămânzi, însetați.
Lumea ne spune poeți, dar nu suntem decât
o bucată de carne proaspăt vopsită în galantarele patriei.

- Ce prostii spui, ar spune el, mergând la culcare și
aruncând mucul de țigară în bozii,
salutând în răspăr pe Ion, Vasile și Gheorghe!