Suspină-n codru amintirea doinită-n versul său,
Luceafăru-i scânteie somnul, plutind pe-al său ecou,
Când sufletul visează veșnic prin ochii săi cuminți,
Cărări și taine îi vorbesc cu stelele-n dorinți.

Pe tâmple,-n vrajă, îi curge cerul, ca vise să se-adape,
Izvoarele îi cântă-n murmur prin fire lungi de ape,
Prin munți cutreiera la stâne, când ramu-i duce dorul,
Din piepturi îi răsună Doina ce-a dezmierdat poporul.

Pe câmpuri când vuiește vântul și buciumul răsună,
Sună în taină-a sa sosire cu-al basmelor cunună,
Un mândru călător ne-aduce, prin slove,-a sa psaltire,
Nemuritor îi e românul prin vers de prorocire.

La teiul cel bătrân sosește în fiecare vară,
Din ram mirosul îl plutește în valuri dulci de seară.
Pe frunte-l răcorește umbra cu florile-n pământ,
Ținut de amintiri cuvântă din sufletu-i adânc.

Trec gândurile sale-n zări înspre întinsa mare,
Istorii vechii îi poartă pașii din chipuri de popoare,
În împrejuru-i se înalță oștiri de-nvățăminte,
Și-n pântec timpul îl străpung cu chei din vechi cuvinte.

Ce-a fi fost lumea fară el și ce va fi-'n milenii?
Cuprinsă-n duhul său aprins cu imn de căpetenii,
Pe raze soarele-l cuvântă cu aripi de copii
Și luna-n aura sa blândă-l cuprinde în vecii.

Iubiri de îngeri mistuindu-l, valsând cu-al lor amor,
El glasul lirei o dezmiardă-n nestinsul foc de dor.
În cuget își scălda fierbinte ispite și povești,
Pe buze însetate-i pildă, prin vetre țarănesți.

A fost odat' un visător, un soare-al al conștiinței,
Ce a rămas nemuritor prin cartea suferinței,
Românilor le este-n veci însemnul rădăcinii,
Română este casa lor, Eminu-i glasul pâinii!

miercuri, 14 iunie 2017