Profesorul de istorie își chemă caleașca
cu pegași la balcon.
Din negura unor ruine, sau așa apăreau, urca alaiul divin.
De sus, din nori, un vuiet anost se tot amplifica.
Din ochii lui ca prin minune țâșneau două fascicule.
Caleașca era în urmă căutând balustrada balconului,
iar sub ei tuna și fulgera potopul de lacrimi început în negură.
Deodată, ca soarele ieșit din furtună, piața se lumină.
Niște ființe mașinale cu chip uman populau un concert anost.
Opulența de mână cu sărăcia, bună-cuviință
lângă huliganism.
Lumi paralele în care sălta un gimnast la paralele.
Tot mai prolific în piruete și salturi în aer.
Atât de perfecționist încât nu găsea finalul exercițiului,
săritura la sol. Poate ar fi fost mai bine să o facă în gang.
Ce gimnast e atât de mic încât să facă asta?
Piața era după diluviu, proaspătă, luminoasă.
Profesorul urca înlăcrimat în caleașca cu pegași,
iar eu îmi aminteam de bicicletele Pegas pe care le demontam.
Atât de puțin contează autorul în scriitor,
cât e profesorul în istoric, sau îngerul ce va fi.
Fiind tras cu caleașcă în largul norilor cu toate chinurile,
din sufletul lui izvora un fel de șuvoi cald de efemeritate.
Asta niciun poet n-a putut înțelege și nici eu.
Tot ce am văzut cu toții, și slavă Domnului suntem destui,
a fost cum din pielea de om viclean și corupt, ca noi toți muritorii,
nu a mai rămas nimic, iar oasele lui reci de chin
se gelificaseră și lungiseră. La poarta ionosferei
tot plânsul de pământ și durerea făcea niște steluțe ca de fulgi
Iar noi scriitori din piața asta ponosită vedem scris pe tavan,
cu glorie pentru toți muritorii: "România
mea renaște!"