Când îmi zâmbești, îți zâmbește farmecul,
verdele ființei tale,
îți cântă ochii prin nălucirile colorate
ale mirosului de toamnă, alee de suflet.
Frumos îți este zâmbetul, femeie de durere,
raza de culori foșnește în petece tăcute,
cu vise mustind din aroma ta.
Curge aerul ca o mătase sub privirea-ți,
cu murmur de rai, în pajistea suferindă a frunzelor.
Zâmbetul tău e izvor de fericire suavă,
fragilă, dar măreață în vântul clipelor.
În soarele ființei îți este alinarea
și suspinul ramurilor vieții,
în care ziua și noaptea, luna și soarele,
anotimpurile și timpurile cresc
în armonia universului.
Toate trăiesc în zâmbetul tău,
iar zâmbetul tău asemenea lor!